Genetica, bat-o vina!

Casiana Matei este o cântăreață de muzică populară, originară din comuna Rus, de pe malul Someșului, 50 km. vest de Zalău. Frumusețea ei este o banalitate în Ardeal, devreme ce mi-aduc aminte de figuri asemănătoare din satul natal, aflat la vreo 80 de kilometri  spre Sud-Est.

Cealaltă domniță, nemurită pe o piatră de mormânt, zace la Viminacium (pe malul Dunării, 20 km. vest de vărsarea Moravei sârbești în fluviu). Mormântul ei a fost descoperit în ultimii ani pe situl arheologic extrem de bogat al vestitului oraș roman Viminacium, capitala Moesiei Superior, care a supraviețuit până în secolul al VI-lea, ultima faptă de arme a orașului fiind o răsunătoare victorie împotriva avarilor.

Robert Rösler

„Nu mi-e teama ca cititorul german va descoperi vreo tendentiozitate politica in studiile mele; caci comparand cu impartialitate rezultatele cercetarii mele constiincioase si fara justificari moralizatoare, cu autorii unei lucrari asemanatoare nimeni nu i-ar nega independenta. Este deosebit in Romania si in tarile locuite de romani unde perjudiciile nationaliste care le intuneca intelegerea vor face ca orice informatie venita din afara sa fie primita cu revoltare si mare suspiciune.

De cativa ani incoace exista parerea ca a existat o populatie romaneasca in evul mediu la nord de Dunare. Despre aceasta nu gasesc traditii istorice reale, si eu trebuie sa iau nota de lipsa acestor evidente indubitable.”

http://oaltaistorie.wordpress.com/

Robert Rösler nu găsește decât o mitomanie de escroci la români, aceea de-a folosi minciuna pentru a-și susține interesele politice, escrocheria politică, „curvăsăria politică”. Dar românii practică și lașitatea în fața realităților lor istorice, practică fuga în trecutul conceput ca o simplă non-realitate. Pur și simplu o armată de istorici se cramponează de o „civilizație daco-romană”, mai nou, de o „civilizație dacă”, și apoi caută să-i ducă  prin istorie pe acești prestabiliți „strămoși ai românilor” falsificând istoria, simplificând-o până la caricatura relațiilor dintre „migratori” și „autohtonii sedentari, pașnici, numeroși”. Este o tendință a permanentizării, a an-istoriei.

Regăsim această tendință și când legăm, de exemplu, ortodoxia actuală de trecuta realitate a rivalității dintre Roma și Constantinopol. E clar că Roma devenise victorioasă, ortodoxia s-a păstrat un timp doar la adăpostul păgânilor turci și mongoli, fiind mult timp o formă înapoiată, pervertită de creștinism. Revenirea ortodoxiei reprezintă de fapt ridicarea Rusiei non- sau semi-europene (cum pseudo-europeană era și este Turcia), care a sprijinit muribundele ortodoxii din Balcani, prea fanatice și prea formaliste.

Ceea ce uimește la români este ticăloșia scârboasă cuplată cu prostia asurzitoare a unor vite care nu sunt în stare să rumege. Este clar  munții noștri au captat toate marile migrații din perioada dintre huni (375) și tătari (1241), unii nomazi s-au strecurat mai departe prin trecătorile munților, îndeosebi prin culoarul Olt-Mureș. Și totuși netrebnicii ajunși „istorici” continuă să susțină permanența unui popor sedentar și pașnic în această arie în toată această perioadă. Și milioane de handicapați mintal îi susțin până în pânzele albe.

Tocmai această situație de fapt a „cercetării istorice românești” arată drama acestui popor. Este prea amestecat, conservă prea multe obiceiuri diverse, situație care îl predispune spre anomie și haos, spre răsturnarea valorilor, spre întronarea prostiei și ticăloșiei în vârful piramidei de valori. Este plauzibil că tocmai puținătatea și completa dezorganizare a populației locale a atras populația romanică din Peninsula Balcanică în perioada amintită spre acest teritoriu năpăstuit, în dorința ei de a-și conserva tradițiile și obicieiurile. Din păcate și românii au fost atinși de spiritul nefast al locului. Românizând, s-au deromânizat. Fenomenul se întâmplă și astăzi în Muntenia, unde prin asimilarea țiganilor, românii se țiganizează.

A fi român astăzi

Nu se poate spune că nu mai există o cultură populară, preluată din familie. Astăzi însă etnocultura este mult stilizată, deși mai păstrează caracteristicile esențiale, fundamentele „aproape biologice” ale atitudinilor  față de viață, societate, moarte, muncă, dragoste etc. Această stilizare o face mai greu de sesizat chiar și pentru purtătorul etnoculturii respective. În plus față de vremurile premoderne azi se practică migrația individuală ceea ce înmulțește numărul familiilor mixte, combinările acestor etnoculturi schematice, abstractizate. Apoi există impactul masiv al profesionalizării religiei, al educării și aplicării normelor juridice și morale, al profesionalizării artei, care artă are tot mai multe probleme în a se adăpa din cultura populară, să mai țină cu poporul, cum îi recomanda Timotei Cipariu. Scena nu este decât un muzeu al folclorului întreținut de profesioniștii care uneori își exprimă propria sensibilitate modernă.

În consecință foarte mulți înțeleg prin „român” o anumită categorie, mai mult sau mai puțin minoritară, mai mult sau mai puțin fictivă de cetățeni ai statului actual. Dacă cineva ne privește ca cetățeni ai statului român și ne blamează pentru sărăcia, slugărnicia sau bădărănia noastră (după cum ne situăm într-o ierarhie, duplicitatea este asigurată), pentru incapacitatea noastră de-a respecta o disciplină a muncii sau societății atunci când suntem numai noi între noi, când cineva ne blamează, nu îi răspundem cu demnitate, ci evocăm cine știe ce comunitate etnică care rareori știm ce înseamnă. De fapt însăși reacția politică arată că ne considerăm tot cetățeni, dar numai aceia care sunt „buni români”, care nu sunt „țigani”, adică anomici. Este tendința unui grup de a înfășca statul și de a-l folosi cu duritate, aspect specific tuturor regimurilor dictatoriale, extremiste, de stânga sau de dreapta.

Este și o reacțiune la situația de fapt, în care foarte mulți țigani, mulți evrei, au fost „românizați” de regimul trecut, au fost promovați în nomenclatura comunistă și  astăzi au păstrat pârghiile puterii economice și politice, dar și spiritul de neintegrare socială, de fragmentare și dezmembrare a societății, caracteristic atât interiorurilor acestor comunități, dar, mai ales, încadrării lor în societate. Sclipiciul cocălărismului și simplismul manelismului,  din această românizare-comunistizare provin. Desigur la aceste probleme se adaugă problemele de dezrădăcinare și de integrare urbană al celor proveniți din clasa țărănească. Toate aceste probleme sunt mai acute în Sudul țării, în zona Bucureștiului centralist, corupt și mafiotic. Acolo „românismul” este mai isteric - cum este de-altfel orice naționalism în Balcani - tocmai pentru că păstrează cel mai slab contact cu pământul țării și totodată are cea mai mare nevoie de țara pe care o parazitează.

Românii sunt sub glie. Spiritul lor va ma bântui o vreme prin lume, pe la colțurile caselor părăsite, înainte de a-și lua zborul spre lumea aialaltă.

Despre o caducă identitate națională

Identitatea este rezultatul unei cunoașteri, te vezi pe tine, grupul tău printre ceilalați. Simți că ai un specific obiectiv, dar rareori poți să-l detaliezi cu certitudini. Identitatea etnică este conștiința unui patrimoniu de valori spirituale specifice etniei, pe care la susții. Adică orice identitate de grup conduce la solidaritatea celor cu aceeași identitate subiectivă, pentru că ei susțin același patrimoniu în devenirea lui, transmis de la coetnici ce dispar spre urmași. Însăși moștenirea este expresia unei solidarități între vii și morți.

În general un stat se bazează pe o economie națională, modernă și postmodernă. Acesta este factorul lui de coeziune. Etnia este luată ca pretext, mai ales la noi în Balcani, și atunci când economia este slabă poate fi un factor favorizant, dar există și state moderne care sunt multietnice, în care statul este neutral sau cel mult incurajator pentru etnii, pentru culturile populare, cum este față de întreprinderi.

Statul național român de azi se bazează pe hegemonia unui buboi care se va sparge și care este Bucureștiul. Acesta nu este  un pol de creștere, un „Singapore”, ci un factor de risipire a resurselor într-o creștere localizată și slabă. Ortodoxismul (strivirea altor religii, obținerea unui stat aproape oficial pentru B.O.R.), țararomâneascăismul (viziunea Ungrovlahiei ca nucleul românității, al statului, care prin Bucureștii este îndrituit să domine; în mod paradoxal cei mai mulți adepți par a fi în Oltenia) ca și dacoromanismul (cu caracter de liant al supușilor din „toată Dacia, a tuturor timpurilor”) sunt toate niște minciuni grosolane și sunt expresia acestui cancer reprezentat de capitala actuală. E aproape sigur că statul român se va destrăma în încercarea celor trei provincii - emancipate prin reîntoarceri de emigranți, prin reunificarea Moldovei -  de-a scăpa de parazitismul bucureștean, inclusiv prin relații directe cu Bruxelles-ul care privește cu generozitate regiunile înapoiate (fenomenul devine tot mai prezent în întreaga U.E.). În alegerile din 2009 am trăit o dilemă existențială. Să votez cu Geoană care nu înțelege Ardealul, era urât în Ardeal, reprezenta ridicarea miticismului pe noi culmi și reprezenta grăbirea destrămării țării? I-am dat credit lui Băsescu, care cu toate păcatele, asemănătoare, dar mai puțin exacerbate, arăta o deschidere influenței din exterior, părea mai hotărât, reprezenta o amânare a spargerii buboiului sau o conversiune a lui în altceva...

Transilvania va încerca să-și regăsească spiritul federal al „Universităților”, al toleranței religioase, care a premers Elveției actuale, adică recunoașterea și încurajarea diversității culturale în cadrul unei economii de piață reglementate unitar și viabile.Desigur pentru românii ardeleni vor urma anumite exagerări provinciale, ale specificului etnic. Mulți vor spune, de exemplu, că purtata și învârtita sunt dansuri cu adevărat românești, pe când horile transcarpatice sunt bulgărești. Acest lucru poate fi adevărat, chestiunea este că orice etnie este un sistem care trebuie să admită și subsisteme; chiar dacă unele dintre ele par privilegiate, toate aparțin sistemului respectiv. Această admitere a diversității în unitate se regăsește și în genetica umană, care nu este un factor etnic. Dar se observă faptul cum viața în comun a dat niște profile genetice specifice, ce vin, poate, chiar și din vremea triburilor. Însă puțini dntr-o comunitate etnică se apropie de acel „standard biologic”, ce nici nu este necesar precum standardul lingvistic. Diversitatea biologică este chiar bună pentru etnocultura respectivă.

În concluzie, ortodoxismul, țararomâneascăismul și dacoromanismul sunt trei izvoare și trei părți constitutive ale bolii naționalismului românesc. Cea mai prodigioasă perioada a „Țării Românești” a fost aceea când oscila între ortodoxie și catolicism, când era „Ungrovlahia” și mai păstra pecetea întemeierii ardelene, cum și revenirea ei în matca românității s-a datorat unor brașoveni și sibieni.. Nu se poate nega faptul că au persistat urme culturale ale ocupației romane invazive a Daciei Vechi, cert este însă că limba și credința noastră, identitatea și solidaritatea s-au plămădit ulterior în Iliria.

Românii și celții

Eu cred că mare parte din caracteristicile etnice actuale, etnografia actuală sunt moștenire a perioadei multimilenare a „uniunilor de triburi”, care începe în Europa o dată cu agricultura, înainte de Christos cu 7 - 10 mii de ani, și ține până la civilizația antică romană. Ceea ce avem astăzi etnic este ceea ce a răzbătut și a evoluat prin acea perioadă romană, prin perioada popoarelor medievale, prin națiunile moderne (mai ales prin cele mai puțin modernizate, precum națiunea română).


Acele uniuni de triburi coagulau un mod de viață specific, bazat pe ritualuri, datini, tradiții, religii, mitologie, limbi, coregrafie, costumație, muzică, ritmuri ancestrale desfășurate în comun. Religia și limba au evoluat poate cel mai mult, dar au păstrat din caracterisitcile obținute în interinfluențarea din acele uniuni de triburi. Ele ajungeau să aibă o viață comună datorită condițiilor geografice și migrațiilor de triburi. 


Astfel Bazinul Dunării De Jos, Bazinul Dunării de Mijloc, Depresiunea Transilvaniei au constituit astfel de unități geografico-etnice, cu caracteristici care străbat până în zilele noastre. Etnografia actuală dovedește că Ardealul ținea mai mult de Dunărea de Mijloc, fapt întărit întrucâtva și de apartenența la aceleași stat medieval. Dacă am căuta acele baze etnice ale etniei române ele se regăsesc în uniunile de triburi celtice din Bazinul Dunării de Mijloc, eravisci, scordisci, dardani, osini (oșeni?), cotrini (codreni?) etc. Aceștia au fost consemnați de greci și nu se știe dacă strămoșii irlandezilor, galezilor, scoțienilor aveau ceva în comun cu acești „keltoi” (săritori din umbră) de pe Dunărea Mediană, conviețuind cu triburi de traco-geto-daci (strămoși ai slavilor?), anumiți sarmați-sciți (strămoși ai ungurilor?), anumiți iliri (strămoși ai albanezilor?). După Iustinian I, după căderea limesului roman la moartea împăratului Phocas (610, deci nu în 602), romanii din sudul Bazinului Dunării de Mijloc se vor concentra în Ardeal, de unde vor expanda în părțile nordice ale Bazinului Dunării de Jos, începând cu Bucovina, influențând lingvistic și religios populația de acolo. „Cotrinii” din nordul Moldovei dansează o horă foarte faină pe care au adus-o poate de undeva din sudul Dunării, unde au preluat-o pe vremea războaielor marcomane, întorcându-se gata romanizați în „locurile natale” ca un vârf de lance al migrației românilor spre spațiul românesc actual. „Purtata” și „învârtita” din cea mai mare parte Ardealului provin din cultura locuitorilor Bjelo-Brdo (în jurul anului 1000), iar ultimii sosiți sunt sud-ardelenii și argeșenii venind din zonele culturii Komani-Kruje (în jurul anului 1200).

Etnie și națiune