A fi român astăzi

Nu se poate spune că nu mai există o cultură populară, preluată din familie. Astăzi însă etnocultura este mult stilizată, deși mai păstrează caracteristicile esențiale, fundamentele „aproape biologice” ale atitudinilor  față de viață, societate, moarte, muncă, dragoste etc. Această stilizare o face mai greu de sesizat chiar și pentru purtătorul etnoculturii respective. În plus față de vremurile premoderne azi se practică migrația individuală ceea ce înmulțește numărul familiilor mixte, combinările acestor etnoculturi schematice, abstractizate. Apoi există impactul masiv al profesionalizării religiei, al educării și aplicării normelor juridice și morale, al profesionalizării artei, care artă are tot mai multe probleme în a se adăpa din cultura populară, să mai țină cu poporul, cum îi recomanda Timotei Cipariu. Scena nu este decât un muzeu al folclorului întreținut de profesioniștii care uneori își exprimă propria sensibilitate modernă.

În consecință foarte mulți înțeleg prin „român” o anumită categorie, mai mult sau mai puțin minoritară, mai mult sau mai puțin fictivă de cetățeni ai statului actual. Dacă cineva ne privește ca cetățeni ai statului român și ne blamează pentru sărăcia, slugărnicia sau bădărănia noastră (după cum ne situăm într-o ierarhie, duplicitatea este asigurată), pentru incapacitatea noastră de-a respecta o disciplină a muncii sau societății atunci când suntem numai noi între noi, când cineva ne blamează, nu îi răspundem cu demnitate, ci evocăm cine știe ce comunitate etnică care rareori știm ce înseamnă. De fapt însăși reacția politică arată că ne considerăm tot cetățeni, dar numai aceia care sunt „buni români”, care nu sunt „țigani”, adică anomici. Este tendința unui grup de a înfășca statul și de a-l folosi cu duritate, aspect specific tuturor regimurilor dictatoriale, extremiste, de stânga sau de dreapta.

Este și o reacțiune la situația de fapt, în care foarte mulți țigani, mulți evrei, au fost „românizați” de regimul trecut, au fost promovați în nomenclatura comunistă și  astăzi au păstrat pârghiile puterii economice și politice, dar și spiritul de neintegrare socială, de fragmentare și dezmembrare a societății, caracteristic atât interiorurilor acestor comunități, dar, mai ales, încadrării lor în societate. Sclipiciul cocălărismului și simplismul manelismului,  din această românizare-comunistizare provin. Desigur la aceste probleme se adaugă problemele de dezrădăcinare și de integrare urbană al celor proveniți din clasa țărănească. Toate aceste probleme sunt mai acute în Sudul țării, în zona Bucureștiului centralist, corupt și mafiotic. Acolo „românismul” este mai isteric - cum este de-altfel orice naționalism în Balcani - tocmai pentru că păstrează cel mai slab contact cu pământul țării și totodată are cea mai mare nevoie de țara pe care o parazitează.

Românii sunt sub glie. Spiritul lor va ma bântui o vreme prin lume, pe la colțurile caselor părăsite, înainte de a-și lua zborul spre lumea aialaltă.

Despre o caducă identitate națională

Identitatea este rezultatul unei cunoașteri, te vezi pe tine, grupul tău printre ceilalați. Simți că ai un specific obiectiv, dar rareori poți să-l detaliezi cu certitudini. Identitatea etnică este conștiința unui patrimoniu de valori spirituale specifice etniei, pe care la susții. Adică orice identitate de grup conduce la solidaritatea celor cu aceeași identitate subiectivă, pentru că ei susțin același patrimoniu în devenirea lui, transmis de la coetnici ce dispar spre urmași. Însăși moștenirea este expresia unei solidarități între vii și morți.

În general un stat se bazează pe o economie națională, modernă și postmodernă. Acesta este factorul lui de coeziune. Etnia este luată ca pretext, mai ales la noi în Balcani, și atunci când economia este slabă poate fi un factor favorizant, dar există și state moderne care sunt multietnice, în care statul este neutral sau cel mult incurajator pentru etnii, pentru culturile populare, cum este față de întreprinderi.

Statul național român de azi se bazează pe hegemonia unui buboi care se va sparge și care este Bucureștiul. Acesta nu este  un pol de creștere, un „Singapore”, ci un factor de risipire a resurselor într-o creștere localizată și slabă. Ortodoxismul (strivirea altor religii, obținerea unui stat aproape oficial pentru B.O.R.), țararomâneascăismul (viziunea Ungrovlahiei ca nucleul românității, al statului, care prin Bucureștii este îndrituit să domine; în mod paradoxal cei mai mulți adepți par a fi în Oltenia) ca și dacoromanismul (cu caracter de liant al supușilor din „toată Dacia, a tuturor timpurilor”) sunt toate niște minciuni grosolane și sunt expresia acestui cancer reprezentat de capitala actuală. E aproape sigur că statul român se va destrăma în încercarea celor trei provincii - emancipate prin reîntoarceri de emigranți, prin reunificarea Moldovei -  de-a scăpa de parazitismul bucureștean, inclusiv prin relații directe cu Bruxelles-ul care privește cu generozitate regiunile înapoiate (fenomenul devine tot mai prezent în întreaga U.E.). În alegerile din 2009 am trăit o dilemă existențială. Să votez cu Geoană care nu înțelege Ardealul, era urât în Ardeal, reprezenta ridicarea miticismului pe noi culmi și reprezenta grăbirea destrămării țării? I-am dat credit lui Băsescu, care cu toate păcatele, asemănătoare, dar mai puțin exacerbate, arăta o deschidere influenței din exterior, părea mai hotărât, reprezenta o amânare a spargerii buboiului sau o conversiune a lui în altceva...

Transilvania va încerca să-și regăsească spiritul federal al „Universităților”, al toleranței religioase, care a premers Elveției actuale, adică recunoașterea și încurajarea diversității culturale în cadrul unei economii de piață reglementate unitar și viabile.Desigur pentru românii ardeleni vor urma anumite exagerări provinciale, ale specificului etnic. Mulți vor spune, de exemplu, că purtata și învârtita sunt dansuri cu adevărat românești, pe când horile transcarpatice sunt bulgărești. Acest lucru poate fi adevărat, chestiunea este că orice etnie este un sistem care trebuie să admită și subsisteme; chiar dacă unele dintre ele par privilegiate, toate aparțin sistemului respectiv. Această admitere a diversității în unitate se regăsește și în genetica umană, care nu este un factor etnic. Dar se observă faptul cum viața în comun a dat niște profile genetice specifice, ce vin, poate, chiar și din vremea triburilor. Însă puțini dntr-o comunitate etnică se apropie de acel „standard biologic”, ce nici nu este necesar precum standardul lingvistic. Diversitatea biologică este chiar bună pentru etnocultura respectivă.

În concluzie, ortodoxismul, țararomâneascăismul și dacoromanismul sunt trei izvoare și trei părți constitutive ale bolii naționalismului românesc. Cea mai prodigioasă perioada a „Țării Românești” a fost aceea când oscila între ortodoxie și catolicism, când era „Ungrovlahia” și mai păstra pecetea întemeierii ardelene, cum și revenirea ei în matca românității s-a datorat unor brașoveni și sibieni.. Nu se poate nega faptul că au persistat urme culturale ale ocupației romane invazive a Daciei Vechi, cert este însă că limba și credința noastră, identitatea și solidaritatea s-au plămădit ulterior în Iliria.